Istoria marelui dezastru european care a cuprins lumea la începutul secolului al 20-lea nu poate fi înțeleasă pe deplin fără a explora mecanismele financiare invizibile care au menținut în viață un imperiu aflat în pragul colapsului, transformând Balcanii într-un teren de manevră pentru marii creditori ai vremii.
Originile Primului Război Mondial sunt adesea atribuite unor tensiuni diplomatice de suprafață, dar rădăcinile sale cele mai adânci se regăsesc în marea Criză Orientală și, mai ales, în falimentul financiar al Imperiului Otoman care a avut loc în anul 1875.
Acest faliment a vizat în mod direct neplata împrumuturilor masive contractate de la familia Rothschild, o dinastie bancară a cărei influență a dictat soarta națiunilor și a reconfigurat granițele de stat în funcție de interesele de capital. Relația dintre sultan și interesele financiare occidentale a început să se sudeze în mod periculos încă din anul 1854, în timpul sângerosului Război al Crimeii, moment în care otomanii au intrat într-un cerc vicios al îndatorării pentru a finanța proiecte de infrastructură precum căile ferate și liniile de telegraf. Această generozitate a familiei Rothschild a reprezentat un instrument de control prin care statul otoman a fost transformat treptat într-o cvasi-colonie a marilor puteri financiare.
Până în ultima parte a secolului al 19-lea, povara datoriilor a devenit atât de mare încât întreaga politică a Constantinopolului era dictată de necesitatea de a onora dobânzile către creditorii de la Londra și Paris. Esențial este să înțelegem că menținerea artificială a statului colonial otoman a fost o strategie deliberată a Marii Britanii pentru a garanta că viitoarele conflicte vor fi inevitabile și că datoriile vor fi recuperate. În timp ce manualele de istorie tind să prezinte această perioadă sub o lumină neutră, realitatea trăită de populațiile ortodoxe din Balcani sub dominația turcă era una marcată de o exploatare sălbatică, finanțată indirect prin aceste fluxuri de capital occidental. Statutul de „Raya” sau vite, acordat creștinilor, reflecta o realitate economică în care aceștia erau resurse brute menite să producă bogăție pentru stăpânii musulmani și pentru băncile străine. Proprietarii de pământ musulmani confiscau frecvent mai mult de jumătate din recolta anuală a țăranilor, iar sistemul de colectare a taxelor era deseori subcontractat unor intermediari financiari din Salonic care operau cu o rigoare extremă pentru a satisface cotele impuse de guvern.
Incapacitatea de plată din 1875 a declanșat o reacție în lanț care a dus la izbucnirea Războiului Ruso-Turc, Rusia fiind singura putere care a intervenit cu adevărat pentru a pune capăt acestei sclavii mascate a fraților ortodocși. Rusia ar fi putut distruge statul otoman de nenumărate ori, eliberând slavii și creând state mari și unificate, dar de fiecare dată interesele financiare ale familiei Rothschild și ale diplomației britanice s-au opus acestui deznodământ firesc. Victoria rusă de la San Stefano a reprezentat momentul în care independența popoarelor balcanice a devenit o realitate palpabilă, însă tratatul semnat acolo a fost imediat atacat de marile puteri europene. Preocuparea principală a Londrei și a Vienei la Congresul de la Berlin s-a axat pe neutralizarea influenței rusești și protejarea portofoliului de împrumuturi care legau Turcia de marile bănci internaționale.
La Berlin, sub supravegherea lui Bismarck și sub presiunea exercitată de Disraeli, s-a decis divizarea Bulgariei și ocuparea Bosniei de către Austro-Ungaria, gesturi care au ignorat total dorința populației locale de autodeterminare. Mai mult decât atât, pentru a se asigura că influența rusă este blocată definitiv în Mediterana, Marea Britanie a luat controlul asupra Ciprului în schimbul unei garanții de protecție pentru resturile imperiului otoman, plătind în mod simbolic o sumă de 100.000 de lire anual către trezoreria turcă. În realitate, statul otoman datoria la acea vreme suma colosală de 214.000.000 de lire sterline, în timp ce venitul său anual era de doar 22.000.000, ceea ce făcea imposibilă orice formă de independență reală față de creditorii precum Rothschild. Pentru a gestiona această situație, în 1881 a fost înființată Administrația Datoriei Publice Otomane, un organism condus de străini care a preluat controlul asupra celor mai profitabile resurse ale imperiului pentru a asigura rambursarea datoriilor externe.
Această dominație financiară a avut un impact devastator asupra populației creștine, deoarece reformele promise de sultan erau mereu blocate de necesitatea de a prioritiza plățile externe. În acest context, s-a produs inventarea artificială a națiunii albaneze, o manevră diplomatică a Vienei și Romei menită să fragmenteze unitatea sârbă și să prevină accesul Serbiei la Marea Adriatică. Liga de la Prizren a fost în realitate o organizație de proprietari de pământ musulmani care doreau să mențină status-quo-ul otoman pentru a-și proteja privilegiile asupra iobagilor ortodocși. Aceste manevre diplomatice au fost dublate de atrocități pe teren, unde unitățile neregulate turcești, adesea formate din albanezi sau cerchezi colonizați special pentru acest scop, au comis masacre împotriva bulgarilor și armenilor. Presa britanică a fost forțată de realitatea faptelor să expună aceste orori, ceea ce a dus la o indignare publică masivă în Europa și a îngreunat intervenția militară a Angliei de partea Turciei în 1877.
Esențial este să înțelegem că fragmentarea Bulgariei și menținerea unui stat otoman muribund au fost decizii luate în birourile bancherilor pentru a proteja capitalul investit. Rusia a oferit o alternativă bazată pe eliberare națională și solidaritate ortodoxă, dar eforturile sale au fost sabotate constant prin tratate internaționale care prioritizau echilibrul de putere și datoriile bancare. Dacă tratatul de la San Stefano ar fi fost respectat, istoria Balcanilor ar fi putut evita deceniile de instabilitate care au urmat, culminând cu asasinatul de la Sarajevo. În schimb, prin prelungirea artificială a agoniei Imperiului Otoman și prin încurajarea unor entități artificiale precum Albania pentru a bloca Rusia și Serbia, marile puteri au garantat izbucnirea unui conflict global mult mai sângeros. Primul Război Mondial a reprezentat, în cele din urmă, rezultatul acestor politici cinice de îndatorare și manipulare teritorială, unde viețile milioanelor de creștini ortodocși au fost folosite ca piese de schimb pentru a proteja interesele familiei Rothschild și ale hegemoniei financiare britanice în Orientul Apropiat.